“De unde vin greutățile noastre emoționale?”, “de ce nu mă simt împlinit/ă în ciuda eforturilor depuse?” – sunt întrebările la care vă invit să reflectăm azi. De-a lungul unei vieți, trebuie să facem alegeri importante, unele având consecințe imediate, altele pe termen lung: ce școală să alegem? înspre ce activități plăcute să ne îndreptăm? ce partener de viață să alegem? ce carieră să urmăm? V-ați întrebat vreodată cum luăm astfel de decizii?
Am adresat această întrebare oamenilor care trec pragul cabinetului, întotdeauna am considerat că astfel de întrebări, aparent simple, pot să aducă răspunsuri valoroase. Așa a și fost, în micul meu experiment oamenii răspundeau rapid, fără să acorde, inițial, importanță întrebării. Răspunsurile au variat în jurul aceleiași teme: “am urmat 8 ani de lecții de pian deoarece ai mei au insistat”, “toți colegii mei au mers în liceu la clubul de lectură așa că m-am dus și eu ”, “în facultate, mă duceam la întâlniri cu tipi pe care mi le aranja prietena mea cea mai bună”. Oamenii zâmbeau nostalgici și adăugau că nu s-au mai gândit de multă vreme la aceste lucruri.
Puneam apoi următoarea întrebare: “credeți că ați mai fi luat aceste decizii singuri?” și acesta era momentul lor de revelație (și așteptat de mine): “cel mai probabil nu, dacă ar fi fost după mine aș fi vrut lecții de chitară, să merg la clubul de științe și să aleg eu bărbatul cu care urmează să mă întâlnesc”. “De ce credeți că nu ați făcut asta?” întrebam eu nedumerită. “Cred că ceilalți s-ar fi supărat pe mine, ar fi fost dezamăgiți de mine dacă alegeam după nevoile mele, asta mi se întâmplă și acum în viața mea”. De ce toți acești oameni întâmpinau aceeași dificultate?
Mintea noastră funcționează după o regulă de aur, vrea constant să îi fie îndeplinite nevoile de bază: nevoia de a ne simți iubiți și acceptați necondiționat, de a ne simți importanți, văzuți și auziți de către ceilalți pentru cine suntem noi ca oameni. Pe de altă parte, mintea învață rapid din experiențele de viață că aceste nevoi vor fi îndeplinite doar într-o anumită măsură. Ce face mintea cu această “diferență” în îndeplinirea nevoilor? O umple cu mecanisme de apărare: “nu fac/nu zic/nu îmi exprim adevăratele nevoi de teamă ca celălalt să nu se supere, să nu fie dezamăgit de mine, să nu mă mai iubească”. Când își dă seama mintea că poate apela la astfel de strategii de apărare?
Cel mai probabil, în copilărie când încă nu avem capacitatea de a vorbi direct despre nevoile noastre, ci reacționăm la reacția/nevoile adulților de referință (părinți, profesori etc). Până la un anumit punct în dezvoltarea noastră, are sens ca părinții să ne orienteze alegerile, așa cum știu și pot și ei mai bine, pe baza experiențelor din familiile lor de bază. Pe de altă parte, ajungem în postura de adulți și folosim aceleași strategii de apărare din copilărie, neajutorarea învățată, chiar și atunci când suntem în fața unor alegeri care să ia în considerare nevoile, plăcerile noastre. De câte ori nu ați renunțat să găsiți jobul, partenerul, activitățile potrivite pentru nevoile voastre de teamă să nu supărați, dezamăgiți sau pentru că nu era momentul potrivit?
Așadar, de câte ori vă aflați în fața unei decizii de viață, reflectați: “sunt eu în slujba nevoilor mele sau în slujba mecanismelor mele de apărare?” Amintiți-vă că e important să trăiți în acord cu nevoile voastre, nu să “hrăniți” aceleași mecanisme de apărare. Nu mai sunteți copilul fără voce de atunci, ci adultul de acum care poate lua decizii asumate.