Mă fascinează prima ședință în terapia de cuplu în care încerc sa aflu de la parteneri răspunsuri la aceste întrebări: “care este viziunea voastră despre iubire?” și “ce crezi că te-a atras la partenerul/a tău/ta?” De ce mă fascinează? Contrar așteptărilor, răspunsurile lor nu puteau să fie mai diferite. Vă invit să reflectăm azi la “diferențele care ne apropie”.
Cei mai mulți clienți ajung la cabinet deoarece au dificultăți în stabilirea sau susținerea unei relații romantice pe termen lung și nu își explică de ce li se întâmplă acest lucru. Ei cred cu tărie că dacă schimbă ceva la ei, își antrenează diferite abilități emoționale, trec prin schimbări vestimentare și de look, frecventează cercurile potrivite de prieteni își vor găsi pe cineva “potrivit pentru ei”. Empatizez cu ei și adaug că s-au gândit la multe explicații, însă nu și-au pus întrebarea potrivită: “care este moștenirea mea emoțională din familia mea de bază? ” Altfel spus, “ce am înțeles eu despre emoțiile mele și conectarea cu un partener/ă din ceea ce am văzut la persoanele care m-au influențat cel mai mult în dezvoltarea mea?” De ce este important să ne întrebăm aceste lucru? Pentru că acele înțelesuri implicite de “atunci” îmi influențează și ghidează alegerea partenerilor romantici de “aici și acum”, ca adult.
Dacă oricare dintre noi am fi întrebați ce ne dorim de la o relație, în principiu, toți ne dorim aceleași lucruri: cineva care să ne înțeleagă, să ne iubească și să ne accepte așa cum suntem. Povestea se schimbă atunci când facem un inventar a ceea ce ne atrage la partenerul nostru deoarece putem fi surprinși de faptul că lucrurile care ne atrag la partenerii noștri sunt așa de diferite față de ce îi atrage pe ei la noi. De ce face mintea acest lucru? Deoarece mintea caută ceea ce nu a trăit/simțit/explorat în dinamica emoțională a familiei de bază: dacă am fost crescut că ideile mele nu contează, mintea va alege un partener mai degrabă vocal, dacă am fost crescut că doar eu am dreptate, voi alege, mai degrabă, un partener care mă urmează neclintit în deciziile mele, dacă am crescut cu ideea că pe mine nimic nu mă supără, cel mai probabil, voi alege un partener care nu are atâta finețe emoțională, și așa mai departe. Alături de un astfel de partener, mintea noastră are “acces” la ceva ce nu a trăit până atunci, poate mai mult curaj, o voce mai puternică, cineva pe care îl pot urma fără să mă confrunt cu propriile frici. De asemenea, acest proces poate să aducă și multă durere în cuplu, ajungând să ne simțim răniți tocmai de cei pe care îi iubim.
E important să înțelegem, din nou, că mintea e “deșteaptă și nu ia decizii aiurea”. Mintea noastră “alege” implicit acel partener/ă care “confirmă” combinația de caracteristici pozitive și negative a persoanelor din familia mea de bază. De ce? Pentru că mintea alege ceea ce îi este cunoscut. De ce mintea mea alege un astfel de partener pe care, deopotrivă, îl iubesc dar și simt că mă rănește? Deoarece în felul acesta atât eu, cât și partenerul meu/mea avem șansa de a ne înțelege vulnerabilitățile, nu de a ni le pedepsi.
Reflectați activ, indiferent dacă sunteți la început de relație sau aveți deja o relație de lungă durată: vreau să îmi dau șansa ca alături de omul de lângă mine să învăț să am o înțelegere mai profundă și sănătoasă asupra propriilor mele nevoi și emoții, construindu-ne în felul acesta o relație cu sens?
Pentru o viață cu sens și semnificație!